Transformarile afazice

Transformările afazice reprezintă modificările suferite de cuvinte, acestea fiind:

​Parafaziile:

• parafazii verbale care constau în folosirea unui cuvânt din vocabular în locul cuvântului ţintă. Acestea pot fi semantice când parafazia este din acelaşi câmp semantic că şi cuvântul ţintă (lingură-“cuţit”), morfologice atunci când există o asemănare fonologică (pară-“bară”) sau pur şi simplu substituţia este făcută cu un cuvânt emis înainte.

• parafazii fonemice presupun transformări ale fonemelor, substituiri, adăugiri, cuvântul ţintă rămânând de obicei uşor de recunoscut (lapte - “alapte”). De obicei fonemele substituite nu aparţin aceleiaşi categorii fonetice (da - “ra”). Transformările ce au loc produc, de obicei, neocuvinte sau neologisme.

• parafaziile fonetice apar atunci când pacientul prezintă dizatrie afazică (anartrie - tulburare articulatorie) precum şi hemipareză şi dispraxie. Transformările pot produce sunete ce nu aparţin repertoriului fonemic al limbii sau pot înlocui un fonem din aceeaşi clasă fonetică (pă-“ba”).

Jargoanele se prezintă sub formă unor discursuri de tip logoreic când pacientul nu este conştient de tulburarea sa (anosognozie). Vorbirea pacienului este neinteligibilă, prezentând un număr mare de transformări. Se disting patru tipuri de jargoane:

• jargonul fonemic sau neologic presupune alterarea multor cuvinte prin transformări fonemice; sintaxa frazei este relativ prezervată.

• jargonul sintaxic presupune numeroase erori sintaxice.

• jargonul semantic presupune asamblarea fără regulă a cuvitelor reale, nealterate.

• jargonul nediferential este cuvântul compus din foneme asamblate fără regulă şi lipsite de semnificaţie lingvistică.

De obicei jargonul este asociat cu o tulburare a comprehensiunii iar ameliorarea sa se realizează paralel cu cea a comprehensiunii. Sunt cazuri când comprehensiunea se ameliorează însă jargonul persistă.

Conduitele de abordare se observă în cazul dizartriei atunci când pacientul face efort să pronunţe corect primul sunet din cuvânt efectuând mişcări orale în mod exagerat, care sunt de cele mai multe ori ineficiente.

Agramatism şi dissintaxie

• Agramtismul se referă atât la utilizare cuvintelor funcţionale, manifestându-se prin omisiuni cât şi la dificultatea de a construi fraze lungi şi complexe. Agramatismul se întâlneşte în afazia Broca, pacienţii producând fraze scurte, pe modelul “nume+verb+nume”, limbajul ajungând să fie unul telegrafic. În afazia Wernicke întâlnim agramatismul de dissintaxie sau paragramatismul care constă în substituiri şi erori de întrebuinţare a timpurilor verbale şi a diferitelor sufixe, clase de pronume, de cuvinete, de propoziţii. Comprehensiuni dissintaxice reprezintă dificultăţile întâlnite de pacientul afazic în a înţelege structurile gramaticale complexe.

Disprozodie:

• Prozodia este definită prin trei parametri acustici: frecvenţa fundamentală care da tonul, intensitatea sonoră şi decupajul temporal. Prozodia poate fi lingvistică, care determină accentuările şi indică modul afirmativ sau interogativ al cuvintelor şi emoţională care indică intonaţia şi ne oferă informaţii despre stare emoţională, prin limbajul oral.

• Disprozodia este întâlnită în afazia Broca şi anartrii şi din cauza tulburărilor de pronunţie, accentul este afectat. La anumiţi pacienţi poate apărea un pseudoaccent străin.

Comprehensiunea limbajul este de cele mai multe ori afectată. Pentru a verifica acest aspect, în practica clinică sunt folosite diferite probe, cum ar fi proba celor trei hărţii a lui Pierre Marie (“aruncă hârtia mare pe jos, dă-mi hârtia mică şi pune pe cea mijlocie în buzunarul tău”), testul Token a lui De Renzi şi Faglioni (deplasarea la comandă a jetoanelor de culor şi forme diferite). De asemenea îndeplinirea unor comenzi simple, identificarea părţilor corpului, identificarea obiectelor şi imaginilor sunt probe esenţiale în determinarea nivelului de comprehensiune a limbajului în cazul adultului afazic.